Moment

Prietenul meu cel mai bun îmi spunea despre măsurile prieteniei. Atunci cînd ajungem să putem tăcea împreună era o bornă solidă în ochii lui. Eu am răspuns atunci întîi tăios, apoi rugător, pentru că tăcerea mă speria.

Îmi place să ascult. Am făcut-o de mic la pick-up. Atunci erau fragmente de muzici clasice sau povești. Apoi am învățat să ascult oameni. Cuvintele simple dintre prieteni au magia poveștilor sau muzicii.

Încep să cred că orice specializare e periculoasă. Ca exercițiu, descopăr că cei din jurul meu nu mă aud. Nu cu adevărat. Poate e vina mea, pentru că nu am învățat să mă ascult pe mine. Sau poate e momentul tăcerilor din poveste.

Oi fi defect

De ceva vreme, cînd răspund cu „nu” la întrebări ca: „ai auzit de Bianca a lui Bote?”, văd tot mai multe sprîncene ridicate. Însă oamenii se arată de-a dreptul scandalizați cînd le mărturisesc că nu mă interesează politichia și le retez avîntul de ridicare în slăvi a unor specimene mioritice, sau nu le ostoiesc setea de înjurături la adresa altora. Văd (și nu pot să nu mă amuz) cum ochii ce începeau a străluci cu patimă, se sting brusc și piepturile ce se umflau ca la tribune din Caragiale… se scofîlcesc cu îmbufnare. Poate ca e cazul să nu mai fiu crud cu cei din jurul meu. Să le fiu supapă măcar din cînd în cînd. Sau nu…